A story about lots of things

well, o noua poveste...sper sa va placa!!



Vreau sa va povestesc despre o intamplare ce mi-a schimbat viata:
Intr-o noapte ma plimbam linistita pe langa padure. Ma intorceam de la o prietena. Deodata, am auzit un fasait in spatele meu. Am inceput sa grabesc ritmul, insa, fiind prea intuneric, m-am impiedicat si mi-am scrantit glezna. Ma temeam, ceea ce era neplacut; uram sa ma simt slaba.
Zgomotul se auzea din ce in ce mai intens. Inima mi se zbatea nebuneste in piept. Doua lumini mari, albastre se aprinsera in intuneric. Cu viteza fulgeratoare, acestea se repezira spre mine si...si prin mine!
Am simtit cum o raceala ma cuprinde, din interior, extinzandu-se ca o buruiana.
Ma decuplam incet, incet de realitate. Ma afundam intr-un intuneric jilav. Simteam cum lacrimi imi aluneca pe obraji. Am strans din ochi, sperand sa fie un cosmar, dar niciodata soarta nu tinea cu mine.
In curand, am incetat a mai simti durere… De fapt, nici inima nu-mi mai batea. Ceasul vietii mele statuse! Ce moarte! Si cate lucruri am lasat neterminate…Ei lasa, oricum ma plictiseam! Chestii de genul asta gandeam mereu, cand mi-erea frica. Era felul meu de a ma linisti. Am incercat sa ascult, sa caut macar un semn… Degeaba! Cu o ultima sfortare, mi-am deschis ochii.
Lumina puternica ma izbi din plin. Doi, nu un Soare, straluceau maiestuosi pe cer. Parca eram intr-o lume de cenusa. Nu a trecut mult si am inceput sa-mi dau seama ce era toata acea “materie” alba. Era zapada iar eu, fiind subtire imbrcata, am inceput sa tremur puternic. Mai ales ca stateam intinsa pe un morman imens.
Am incercat sa ma ridic, dar bineinteles ca nu am reusit din prima. Insa incet, incet am inceput sa-mi recapat controlul asupra membrelor si m-am rostogolit pana intr-un loc mai putin inzapezit. Am fost surprinsa sa observ cat de mult m-a obosit acest lucru.